Aloha!

(citiți cu răbdare, e cu Happy End)

Până în ultima secundă în care a fost posibil, s-a ascuns adevărul despre ce s-a întâmplat la Cernobîl. Finalul – un mare regret! Dar care final? Nu s-a terminat, catrastrofa e în toi pe alte planuri. În cazul exploziei centralei nucleare s-a ascuns adevărul până când state din vest au descoperit un nivel mare de radioactivitate în aer și au strigat: Alooo, detectăm radiații periculoase! Ce ascundeți acolo?

După accident, oamenii se plimbau pe străzile din Prypiat fără să fi fost informați în timp util de gravitatea situației. Mii și mii de oameni din orașul aflat în imediata apropiere a centralei nucleare au fost expuși unor radiații foarte periculoase. Astăzi, tot fără să fie informați de pericol, oamenii consumă hrană „moartă”, trăiesc în cutii de beton, consumă orice e ambalat frumos și se plimbă liniștiți pe străzi, prinși într-un joc de termen lung, gândit mereu pe termen scurt, aproape ireversibil. Nu știu a cui să fie vina.

Putem ierta greșeli venite din dorința de a face bine omenirii, dar nu mai putem continua în distrugerea planetei și nici cu viața anostă din marile orașe.

Cel mai grav accident din istoria energiei nucleare?! Nu s-a terminat, ci Prypiat sunt București, Londra, Roma, Paris, ș.a.m.d., unde oamenii se plimbă liniștiți pe străzi.

Normalitatea e definită astăzi de cei mulți, exploatați de un sistem bolnav peste tot în lume. Normal e să taci, să accepți, să aștepți, să te prefaci că ești bine, să-ți petreci timpul liber în fața televizorului, să mănânci hrană fără viață, să bei apă din țevi ruginite, și să consumi orice e servit în ambalaje colorate, să trăiești între patru pereți de beton, să ai un concediu scurt o dată pe an și un job care te stresează, să aștepți pensia care speri că te va face fericit, să aștepți ca alții să rezolve problemele – asta a devenit normalitate!

Anormal pare să fie să trăiești așa cum ești construit să trăiești, să creezi, să îți pese de noile generații, să vii cu idei noi, să riști, să înveți, să fii curios, să ajuți, să comunici, să-ți produci o parte din hrană, să ieși din rândul mulțimii „normale”, să viețuiești în natura din care ai venit, cu ea, să crezi în prietenie. S-a ajuns astfel încât multora le vine mai simplu să nege ceea ce le este străin decât să caute și să descopere soluții, iar culmea că „străin” a devenit exact locul din care a pornit totul, pe care trebuie să-l protejăm, și pentru care suntem construiți să funcționăm: natura! Natura a devenit străină, iar prieteni – televizorul și supermarketurile, nici măcar vecinii de ușă, deși noaptea mulți dorm unii lângă alții despărțiți de un perete. Oamenii nu mai trăiesc împreună, ci în competiție.

„-Ei, lasă că vine el concediul!” Concediile ce sunt? În general, mult visate ieșiri obositoare din care te întorci fără nimic, eventual cu niște poze pe telefon și niște magneți. Fără comunicare reală, fără conexiuni vii, fără a lua parte la realitatea locului. Fie că te duci în Praga, fie că te duci la Roma, plătești o grămadă de bani, habar n-ai ce produse mănânci (dar sunt ambalate/servite frumos), dormi între patru pereți drepți, te plimbi printre clădiri și pe străzi despre care nu înțelegi mare lucru, pentru că nu intri în contact cu realitatea și cu oamenii locului. Nu te legi de nimic viu!

Cel mai grav e că se ia viața oamenilor, ori, mai bine zis, se lasă așa, cu ea luată. Dacă nu „dă statul” viață, apăi hai să ne-o facem singuri, oriunde în lume! Grija unui stat pentru propriii cetăţeni nu înseamnă doar asigurarea unor locuri de muncă, pensii sau construirea de blocuri. Grija față de oameni constă în asigurarea unui mediu armonios și sănătos de trai, și în educarea în acest sens. Dacă oferi cuiva și pe gratis o cutie de beton și un loc de muncă nu înseamnă că ai grijă de el/ea.

Omul merge la muncă pentru valori false, pentru hârtii, pentru aparențe, nu pentru viață. În general, nu-i place ce face. Să crezi că ai nevoie de o mașină scumpă care „dă bine”, pentru care muncești din greu, ca să mergi cu ea la locul de muncă și înapoi în „cutie”… Totul se duce către artificial și puțini realizează ce se întâmplă. Până la urmă sensul vieții e supraviețuirea până la moarte și între timp fluturarea unor obiecte sclipitoare în fața celorlalți? Pentru ce atunci să trăim mult, pentru a consuma mai mult?

Multora le este imposibil dpdv mental să schimbe un loc de muncă care le face zile fripte, chiar și în Londra unde sunt job-uri pe toate gardurile. Cum așa? Peste tot se merge pe ideea de turmă „păi toți fac așa, toți aruncă pe jos”.

Acum, asta nu știu dacă se ascunde, dar cert e că nu se discută suficient. Eu nu cred în mari conspirații mondiale, dar cred că lumea a mers de la sine în această direcție și că cei care conduc lumea se uită mai degrabă în ograda lor, pe termen scurt: atât timp cât e liniște, e bine!

Nu scriu acest text pentru o lume întreagă, pentru că nu sunt un Moise și n-am un toiag fermecat, dar scriu pentru cei care se trezesc și care au curaj. Apoi din om în om, vorbă cu vorbă, exemplu cu exemplu, vor veni și alții în lumea asta pentru care sunt construiți să funcționeze și de unde, cred eu, pot oferi mai mult lumii. Cum să faci bine dacă tu nu ești bine?!

Apoi, mutarea la țară nu înseamă doar grădinărit ca activitate unică. Hrană vie pot crește unii, iar alții tot la țară pot produce de exemplu software pentru comunicații sau îmbrăcăminte. Nu cred că ne putem întoarce cu două secole în urmă și nici n-aș vrea asta (nici să dispară orașele – oricum asta nu se poate), ci un echilibru, iar prin mutarea la țară ne putem întoarce într-o lume mai verde și cu ajutorul comunicării într-o lume a prieteniei. Fără comunicare ne izolăm unii față de alții, fugim de realitate. Ideea e să mergem înainte împreună, să facem lumea asta mai frumoasă, pornind cu noi, de la viața noastră, și pentru cei care vor urma. Unde nu există armonie, natură și prietenie, nici viață nu e!

Țineți minte imaginile acelea de pe coperțile revistelor primite de la pocăiți, care păreau rupte de realitate? Da, surpriză, aceea e planeta Pământ, cu râuri curate, cer albastru, copaci înfloriți, animale fericite și oameni care se țin de mână, aceea e lumea normală și raiul de aici, la îndemână încă, la țară.

O primăvară a omenirii nu poate înflori între betoane, ci în natură și prietenie.

Ca și în cazul Cernobîl, ar fi nevoie acum să strige cineva de pe o altă planetă:

-Alooo! Detectăm probleme la voi! Ce naiba faceți?

Din fericire există o planetă apropiată care susține viață și se numește La Țară! N-am descoperit-o eu, erau deja mulți alții aici înaintea ca eu să aterizez, o veche civilizație. Are multă verdeață, izvoare, păduri, gâze, animale, cer senin, căsuțe din lemn și oameni care seamănă cu cei pe care îi cunoașteți, dar mai prietenoși, și se află la doar la câțiva kilometri distanță. Iar noi, cei de aici, vă dăm un semn de viață și de prietenie:

-Aloha!