Aventură… și-o ladă de bere

28 ianuarie 2019. Am plecat joi la oraș, după ce mai că n-am putut să cobor din cauza zăpezii.
M-am întors ieri cu speranțe mari, cu încredere în forțele proprii, în cauciucurile noi(pe față) și în lanțurile deja pe alocuri rupte anul trecut.
Valoarea inestimabilă din mașină fu o ladă de bere. Evident că am făcut cumpăraturi de zece milioane’, pentru două case, mai ales că n-am mai fost în oraș din noiembrie.
No, am ieșit din drumu’ mare, am ajuns la pompe unde am pus lanțurile pe roți. Am trecut de țârău, relaxat, curbe, treburi, neauă cu gheață. Am știu că va fi bine, ce mai, … meream’ finuț, cu scaunul pe spate, cu cotu’ pe spătarul scaunului din dreapta, dar asta până la panta de dinainte de vălău. Acolo, pe Smokie, și pe cum rupeam lanțurile care rodeau gheața și-apoi asfaltul, așa berile tremurau în ladă de le auzeam clinchetul și mă durea inima. Știam că trebuia să le las la rece, nu mai era nici urmă de indoială. Lada cu care am ieșit eu după ce s-au deschis ușile ca un fel de ridicare de cortină, simțindu-mă ca pe scenă pe Wembley, cântând “We are the Champions” în plin concert Queen, între zeci de mii de oameni aplaudându-mă, numa’ că m-am trezit repede în parcare la Metro, când claxonă un idiot.
No, bun. Am revenit pe drum drept, cu spatele, până la un loc bun de lăsat mașina. Veni Cezar de jos cu sania (l-am pozat în oglinda retrovizoare), veniră a’ mei de sus, Vali și Ionică (pozaț’ mai sus), cu lopată, cu rucsaci, tăt tăt tăt pregătit, da’ până să băgăm rapid una alta în ruscaci, așa, mai mult pă fugă, beurăm juma de ladă de bere.
Azi iar merem’ la mașină, că am uitat un pateu lângă ladă. E cam la un kilometru distanță.