Andy Hertz

În Anglia nu era totul roz, pentru că viața e așa peste tot, cu bune și cu rele. Aveam parte de stres, de goană, de poluare, de trafic și altele. Totuși, consider că viața mea la Londra era una la care mulți visează. Am avut nenumărate party-uri de firmă și eram ca o familie la muncă, și totuși, mă culcam seara și mă trezeam dimineața cu gândul la țară. Fiecare examen luat și fiecare treaptă urcată prin clădirile în care lucram, mă apropiau de ziua întoarcerii acasă. Mă uitam adesea pe geam la cer și mă întrebam cum o fi vremea în România. Mergeam la întâlniri cu alți români, la evenimentele ICR, la teatru românesc – cel mai mult mi-a plăcut Marcel Iureș, dar asta nu era suficient. Auzeam oameni vorbind în limba română prin magazine și mă prefăceam că îmi caut ceva pe un raft lângă ei, doar ca să-i aud vorbind, nici nu conta ce spuneau. Erau de-ai mei. Cu unii intram în vorbă, pe alții doar mă bucuram că-i auzeam. Uneori, printr-o intersecție aglomerată sau în autobuz, căutam poze pe net cu slănină și ceapă, când puteam să îmi fi cumpărat orice aș fi vrut de prin supermarketuri.

Seara stăteam pe geam și fumam, privind The Shard. Cu vreo două etaje mai jos de geamul meu era terasa unui bar. Cei adunați acolo râdeau, povesteau, cântau. Erau mulți, ei de ei! Iar mie, mi se rupea inima de dor de prietenii mei de acasă, să stăm și noi așa la o bere undeva. Sigur, n-or fi toți așa de melancolici, dar eu așa simțeam.

De când sunt la munte, mi-au trecut pragul sute de oameni. Am cântat, am muncit, am gătit, am povestit împreună și ne-am plimbat prin păduri, noi de noi. Seara, în jurul focului, afară, de câte ori se întâmplă, -nu știu dacă unii s-au prins-, merg undeva mai departe de ei pentru câteva minute, cât să văd doar lumina din mijlocul lor. Îmi aprind o țigară, și stau așa să îi aud cântând, râzând sau povestind, și îmi aduc aminte de acele seri din Londra, când priveam acei oameni și mă simțeam singur.

Cei care muncesc afară nu sunt mai puțin români decât cei care au rămas aici! Nu cred că e mare procentul celor care au plecat de dragul altei țări, asta le-a fost soluția. Eu le mulțumesc și îi aștept înapoi, atunci când vor fi pregătiți să vină, să construim și aici, pe baza a ceea ce am învățat de-a lungul anilor oriunde am fi trăit și să ne bucurăm împreună.

Am cunoscut oameni care puneau faianță și câștigau aproape cât mine în Londra. Am cunoscut oameni care câștigau și mai mult, dar și-au cumpărat mașini și s-au plimbat prin lume, adică fiecare face cu banii lui ce vrea. Alții s-au stabilit acolo. Iar unii, au revenit cu banii în țară. Alții vând un apartament prin București sau te miri unde ca să se mute la țară. Alții stau în chirie pe undeva. Alții fac naveta la oraș sau în străinătate… Oamenii sunt atât de diverși încât nu există o rețetă general valabilă. Am cunoscut și străini mutați în România (cum sunt și români mutați în străinătate), oameni care respectă acest loc și îl îndrăgesc poate mai mult decât unii români, și înțeleg ce avem noi aici.

În toamna lui 2016 am venit în concediu, urmând să plec înapoi la Londra pentru încă vreo 3 ani. Atât îmi calculasem eu că era destul ca să mai strâng niște bani.

Dar ce să vezi, am cunoscut întâmplător în Apuseni niște oameni mutați la țară în chirie și brusc parcă m-am trezit, parcă m-aș fi născut pentru a doua oară. Am descoperit o lume nouă, minunată, și am decis instant să nu mai plec la Londra, ci să-mi caut o casă la țară, la munte. Dacă ei puteau trăi la țară și au găsit soluții, puteam și eu. Mi-am dat seama că ceea ce am găsit aici, la țară, e mult mai aproape de sufletul meu, de viața pe care mi-o doream. Restul e istorie…

Sute de oameni mi-au trecut pragul, am primit mii de mesaje (la care de o vreme nu mai pot răspunde în totalitate, pentru că ar dura ore pe zi), am o familie minunată, vecini cu care mă înțeleg excelent, 4 câini și 2 motani, am natura, am publicat 3 cărți (experiența de neorural trăită în ultimii ani am scris-o pe larg în cartea Mutat la țară – Viața fără ceas – din Londra în Apuseni) și mă pregătesc să public încă una dedicată fetiței mele… și vă am pe voi alături cu gândul 😊

Am tot ce-mi trebuie acasă, în țara mea, într-un cătun, și n-am regretat o secundă faptul că m-am întors!

Între timp am cunoscut și sute de oameni care s-au mutat la țară și am citit mii de postări despre astfel de cazuri.

Avem pe grup oameni care se bucură de atmosfera caldă și prietenoasă pe care am întreținut-o sau protejat-o așa cum am știut noi, eu și colegii mei, iar legăturile, postările, pozele și tot ce găsim aici, vin din bucuria de a fi împreună pe acest drum, al satului.

Consider că mutarea la țară este o șansă pentru noi, pentru sate și, desigur, pentru România. Acum, noi cei mutați la țară, arătăm asta celor care nu s-au gândit vreodată că ar putea trăi astfel, renunțând la orașe, la corporații, la nebunia din trafic, pentru o viață liniștită și tihnită la țară. Se poate!

Va dura timp până să înțelegem ce putem face aici, ce forță avem, cine suntem și ce valoare au satele noastre și viața.