contact@mutatlatara.ro

Andy Hertz

Andy Hertz

CURAJ

M-am născut în Arad și am copilărit în Săvârșin. La 13 ani, când a murit mama (pe tata nu l-am avut deloc), am ajuns la Ghilad- în Timiș, în familia unchiului meu, apoi la Timișoara și mai apoi la Hunedoara. Prin 2005 locuiam în chirie și lucrurile din acea garsonieră de bloc turn erau tot ce aveam material pe lumea asta, și totuși n-am simțit niciodată astfel lipsuri. Ar fi multe de povestit, dar pe scurt, în 2011 am plecat la muncă în Londra și am locuit acolo până în 2016. În primele luni dormeam pe o saltea, pe jos, într-o cameră goală, într-o casă care se afla în construcție, și tot așa am dormit în primele nopți când m-am mutat la țară. În Londra tot ce am făcut a ținut de electrică, de la legat prize și panouri electrice, până, după ce am terminat o școală în domeniu în 3 ani acolo, am ajuns să fac proiecte, să testez și să semnez lucrări electrice. Câștigam chiar puțin pentru calificările mele, ceva peste 3000 de lire pe lună (am început cu 1400 în primul an). Alții din domeniu, cu aceleași calificări – adică full (mai mult nu poți face în domeniu în UK) și cu aceleași responsabilități (adică construiești, verifici lucrări sau semnezi acte care spun că nu există risc de incendiu sau moarte din cauze electrice), câștigă acum peste 6000 de lire pe lună și dacă aș fi rămas acolo, acum aș fi putut câștiga chiar mai mult, mai ales dacă aș fi făcut lucrări private sau aș fi lucrat sâmbăta. La asta am renunțat când am revenit acasă.
În Anglia nu era totul roz, pentru că viața e așa peste tot, cu bune și cu rele. Aveam parte de stres, de goană, de poluare, de trafic și altele. Totuși, consider că viața mea la Londra era una la care mulți visează. Am avut nenumărate party-uri de firmă și eram ca o familie la muncă, și totuși, mă culcam seara și mă trezeam dimineața cu gândul la țară. Fiecare examen luat și fiecare treaptă urcată prin clădirile în care lucram, mă apropiau de ziua întoarcerii acasă. Mă uitam adesea pe geam la cer și mă întrebam cum o fi vremea în România. Mergeam la întâlniri cu alți români, la evenimentele ICR, la teatru românesc – cel mai mult mi-a plăcut Marcel Iureș, dar asta nu era suficient. Auzeam oameni vorbind în limba română prin magazine și mă prefăceam că îmi caut ceva pe un raft lângă ei, doar ca să-i aud vorbind, nici nu conta ce spuneau. Erau de-ai mei. Cu unii intram în vorbă, pe alții doar mă bucuram că-i auzeam. Uneori, printr-o intersecție aglomerată sau în autobuz, căutam poze pe net cu slănină și ceapă, când puteam să îmi fi cumpărat orice aș fi vrut de prin supermarketuri.
Seara stăteam pe geam și fumam, privind The Shard. Cu vreo două etaje mai jos de geamul meu era terasa unui bar. Cei adunați acolo râdeau, povesteau, cântau. Erau mulți, ei de ei! Iar mie, mi se rupea inima de dor de prietenii mei de acasă, să stăm și noi așa la o bere undeva. Sigur, n-or fi toți așa de melancolici, dar eu așa simțeam.
De când sunt la munte, mi-au trecut pragul sute de oameni. Am cântat, am muncit, am gătit, am povestit împreună și ne-am plimbat prin păduri, noi de noi. Seara, în jurul focului, afară, de câte ori se întâmplă, -nu știu dacă unii s-au prins-, merg undeva mai departe de ei pentru câteva minute, cât să văd doar lumina din mijlocul lor. Și stau așa să îi aud cântând, râzând sau povestind, și îmi aduc aminte de acele seri din Londra, când priveam acei oameni și mă simțeam singur.
Cei care muncesc afară nu sunt mai puțin români decât cei care au rămas aici! Nu cred că e mare procentul celor care au plecat de dragul altei țări, asta le-a fost soluția. Eu le mulțumesc și îi aștept înapoi, atunci când vor fi pregătiți să vină, să construim și aici, pe baza a ceea ce am învățat de-a lungul anilor oriunde am fi trăit și să ne bucurăm împreună.
Am cunoscut oameni care puneau faianță și câștigau aproape cât mine în Londra. Am cunoscut oameni care câștigau și mai mult, dar și-au cumpărat mașini și s-au plimbat prin lume, adică fiecare face cu banii lui ce vrea. Alții s-au stabilit acolo. Iar unii, au revenit cu banii în țară. Alții vând un apartament prin București sau te miri unde ca să se mute la țară. Alții stau în chirie pe undeva. Alții fac naveta la oraș sau în străinătate… Oamenii sunt atât de diverși încât nu există o rețetă general valabilă. Am cunoscut și străini mutați în România (cum sunt și români mutați în străinătate), oameni care respectă acest loc și îl îndrăgesc poate mai mult decât unii români, și înțeleg ce avem noi aici.
În toamna lui 2016 am venit în concediu, urmând să plec înapoi la Londra pentru încă vreo 3 ani. Atât îmi calculasem eu că era destul ca să mai strâng niște bani.
Dar ce să vezi, am cunoscut întâmplător în Apuseni niște oameni mutați la țară în chirie și brusc parcă m-am trezit, parcă m-aș fi născut pentru a doua oară. Am descoperit o lume nouă, minunată, și am decis instant să nu mai plec la Londra, ci să-mi caut o casă la țară, la munte. Dacă ei puteau trăi la țară și au găsit soluții, puteam și eu. Mi-am dat seama că ceea ce am găsit aici, la țară, e mult mai aproape de sufletul meu, de viața pe care mi-o doream. Restul e istorie…
Sute de oameni mi-au trecut pragul, am primit mii de mesaje (la care de o vreme nu mai pot răspunde în totalitate, pentru că ar dura ore pe zi), am o familie minunată, vecini cu care mă înțeleg excelent, 4 câini și 2 motani, am natura, am publicat 3 cărți (experiența de neorural trăită în ultimii ani am scris-o pe larg în cartea Mutat la țară – Viața fără ceas – din Londra în Apuseni) și mă pregătesc să public încă una dedicată fetiței mele… și vă am pe voi alături cu gândul 😊
În iunie 2019 s-a născut Serena, fetița mea, care respiră aer de munte, doarme pe târnaț și bea lăptic de sân, venit din legume proaspete de grădină și din apă de izvor. Câteodată, când e timpul potrivit, o plimb prin curte și îi arăt munții de peste vale, ori livada din care nu peste mult timp va mânca mere, pere, nuci, prune, piersici, alune și cireșe. Chiar dacă ea doarme în brațele mele, îi șoptesc că pământul acesta e cuibul nostru sfânt și cea mai de preț moștenire materială pe care o poate primi, fără ierbicide și fără gropi cu gunoaie, un loc iubit, iar dacă nu vom reuși să oprim măcelul venit prin poluare, aceasta va fi unul dintre cele mai curate locuri de pe Pământ în care-și va putea hrăni trupul și sufletul, și copiii, loc care mă hrănește acum pe mine și pe mama ei, și de multe ori pe prietenii noștri. O voi învăța să-l păstreze ca pe o oază de viață, iar de va porni prin lumea largă (că bine ar fi s-o vadă, să-ncerce, să învețe și apoi să aleagă ea), să știe mereu că se va putea întoarce, pentru o vreme sau pentru totdeauna, la izvorul ei curat!
Am tot ce-mi trebuie acasă, în țara mea, într-un cătun, și n-am regretat o secundă faptul că m-am întors!
Între timp am cunoscut și sute de oameni care s-au mutat la țară și am citit mii de postări despre astfel de cazuri.
Avem pe grup oameni care se bucură de atmosfera caldă și prietenoasă pe care am întreținut-o sau protejat-o așa cum am știut noi, eu și colegii mei, iar legăturile, postările, pozele și tot ce găsim aici, vin din bucuria de a fi împreună pe acest drum, al satului.
Consider că mutarea la țară este o șansă pentru noi, pentru sate și, desigur, pentru România. Acum, noi cei mutați la țară, arătăm asta celor care nu s-au gândit vreodată că ar putea trăi astfel, renunțând la orașe, la corporații, la nebunia din trafic, pentru o viață liniștită și tihnită la țară. Se poate!
Va dura timp până să înțelegem ce putem face aici, ce forță avem, cine suntem și ce valoare au satele noastre și viața.

Prin cuvinte, prin atitudine, prin învățare, prin muncă, prin comunicare, prietenie și încredere, PUTEM VALORIZA SATUL ROMÂNESC, MUNCA OAMENILOR DE LA SAT, OAMENII DE LA SAT, PRODUSELE… de fapt PUTEM VALORIZA ÎMPREUNĂ ROMÂNIA!

HAIDEȚI, CURAJ! NU MAI SUNTEM SINGURI!
Scroll Up