Aurelian Mihai

Eu sunt Aurelian Mihai, un orăşean devenit ţăran la 38 de ani. M-am născut în Piatra Neamţ şi până acum am colindat lumea. Astăzi vă scriu din Munţii Maramureşului, din localitatea Petrova, locul care mi-a devenit casă şi în care am redescoperit ce-nseamnă răgazul.

M-am grăbit de când mă ştiu. M-am grăbit să cresc, să aflu, să cunosc. Am vrut să descopăr alte culturi şi orizonturi. Poate că din acest motiv am plecat din România în adolescenţă. După mai multe încercări prin alte ţări europene, părea că mi-am găsit locul în Italia. Am avut diverse locuri de muncă, în diferite domenii, până când am reuşit să-mi îndeplinesc un vis din copilărie – acela de a avea o spălătorie auto. Într-un orăşel mic din regiunea Marche, eram singurul şi primul român care dezvoltase o astfel de afacere. Pe atunci, mă consideram împlinit.

Apoi am întâlnit-o pe Ioana, soţia mea. Ea este jurnalist de televiziune şi locul ei era la Bucureşti. Cel puţin, aşa credeam în acel moment. Relaţia noastră a funcţionat, ceva vreme, la distanţă, dar ştiam că va veni ziua în care voi fi nevoit să fac pasul înapoi spre România. Ne-am găsit unul pe altul la mii de kilometri depărtare, iar ceea ce trăiam părea mai de preţ decât situaţia financiară pe care mi-o asigura ţara care mă adoptase.

Am renunţat la afacerea din Italia, m-am mutat la Bucureşti în 2015 şi am înfiinţat acolo o firmă de curăţenie şi o spălătorie de haine. Nu sunt băiat de Capitală, vă spun sigur! M-am întors acasă cu speranţa că voi regăsi valorile pierdute prin alte ţări, că voi vedea români la suflet, nu doar români cu numele, că voi întâlni tineri plini de speranţă şi bătrâni care-i vor încuraja să lupte pentru ţara lor. Am găsit, în schimb, oameni împovăraţi şi trişti, care se uită peste gardul vecinului şi au impresia că acolo e mai bine. Ne place tot ce-i împrumutat de la alţii. Dar ce avem noi aici, în România, alţii n-or avea în vecii vecilor. Şi atunci, am decis să nu mai aştept să facă ceilalţi şi să fac singur tot ce pot pentru a-i mulţumi României că m-a învăţat să supravieţuiesc. Nu e uşor să rezişti într-o astfel de patrie, care nu este iubită de conducători, dar eu când închid ochii şi mă gândesc la locurile, la oamenii, la tradiţiile şi la moştenirea spirituală pe care le avem, prind curaj! 

Şi primul gând a încolţit din mers. Ne petreceam weekendurile prin munţi, prin sate, exploram locuri mai puţin cunoscute şi visam împreună la o viaţă mai liniştită. Ne încărcam bateriile în natură şi ne întorceam să fim roboţi la Bucureşti. Cel mai greu moment de până acum a fost în 2017, când numai Dumnezeu ştie din ce motiv, era să-mi pierd viaţa. Am trăit jumătate de an prin spitale, iar şansele de supravieţuire erau minime. Dar Cel de Sus face minuni şi boala a dispărut la fel de brusc şi fără explicaţii, cum a venit. În acelaşi an am decis să ne căsătorim. Era în plan de ceva vreme, însă niciodată nu părea momentul potrivit. Am făcut nunta în august 2018, în Maramureş, locul natal al soţiei mele.

Ştiam că ne dorim o nuntă tradiţională, românească, exact ca pe vremuri, simplă şi fără prea multe pretenţii. Fără obiceiuri păgâne, fără limuzine şi rochii de lux. Le-am dat la schimb pe obiceiuri din bătrâni, pe călăreţi şi costume populare. Nu am avut cataloage care să ne ajute, nici exemple care să ne inspire. Au trecut peste 70 de ani de când, în localitatea Petrova, nu s-a mai făcut o astfel de nuntă. Am vrut să respectăm pe deplin rânduiala veche, iar asta presupunea să clădim singuri, în livada noastră, locul pentru petrecere – un cort de lemn.  Suntem recunoscători că am reuşit să reînviem şi să ducem mai departe o tradiţie aproape pierdută. Am văzut comunitatea unită şi am înţeles cât de mare poate fi puterea unor oameni care împărtăşesc aceleaşi valori. Am făcut-o ca la carte? Nu ştim. Ceea ce ştim este că am făcut totul în spirit românesc. Se poate! Se poate să readucem în prezent trecutul! Vom face din asta plan pentru viitor.

Totul despre nunta noastră tradiţională, găsiţi aici:

https://www.facebook.com/plaimorosenesc

Nunta a trecut şi ne-am reluat viaţa normală de la Bucureşti. Însă în anul care a urmat, mi-am dat seama că ceea ce trăim noi nu este viaţă. Gândul meu era deja mutat în munţi. Am încercat să-mi fac un plan, urma ca în viitorul apropiat să ne retragem acolo. Să restaurăm căsuţa, să plantăm un pom, să creştem două legume. Soţia mea să scrie în pridvor şi să zâmbească mai des. Să renunţăm la ceas, să creştem o familie sănătoasă. Dar cum lucrurile nu ies întotdeauna cum ne-am dori sau poate că Dumnezeu avea alte gânduri cu noi, a venit vestea că iarna a făcut stricăciuni mari pe Plai Moroşenesc, iar acoperişul casei noastre s-a dărâmat. N-am mai avut timp de pierdut, aveam doar două variante: fie renunţ la tot şi mă mut acolo, fie pierdem căsuţa care pentru noi înseamnă speranţa unei vieţi mai curate. Nu mai vezi peste tot arhitectură tradiţională, case vechi restaurate şi salvate sau români mândri de moştenirea primită de la bunici. Pe vremuri, se construia simplu şi cu folos. Casele erau din piatră şi din lemn, pentru că asta aveau oamenii mai la îndemână. Pe când astăzi, lemnul bun este o raritate. Iar eu vreau să-l salvez. Mi-am propus să restaurez casa singur. Nu va fi uşor, dar am curaj, putere, curiozitate, pasiune şi dragoste pentru ţăranii autentici. 

Acum sunt, din nou, la început de drum. Unul total necunoscut, încă plin de obstacole, dar, pentru prima dată, nu port centuri de siguranţă. Am renunţat la confortul unei vieţi la oraş şi am descoperit, la sat, o lume. Una mai curată, mai simplă şi mai aşezată. Traiul aici poate că nu este cel mai uşor, dar cu siguranţă, pe mine mă face complet. M-am mutat la ţară. Şi viaţa mea a căpătat sens. 

https://www.youtube.com/watch?v=zU24xH3gZCk&t=3s