Claudia Rațiu

Povestea noastră începe cu un vis. Visul de a avea o căsuța, de a evada din bloc, din aglomerația orașului.

Că orice tânăra familie, viață noastră se derula parcă după un tipic. Mergeam la slujba, gândul era la copilul de la creșă, de la grădiniță, de la școală. Acasă ne străduiam să mai punem o gresie, să închidem un balcon, să punem un parchet, să creștem copilul să aibă de toate, să mergem vara câteva zile la mare sau la munte. Intrai în rutină. Și timpul trecea. Și pentru că părinții soțului aveau la Cojocna, un sat de lângă Cluj o livada cu o mică căbănuță, mergeam vara, la sfârșit de săptămâna acolo. Fiica noastră radia, fugea, se cățără în pomi, stătea la soare. Noi, bucuroși de bucuria ei. Și iubind acel loc, ne-am ridicat lângă cabană părinților o încăpere a noastră.

 La început veneam sâmbăta și duminica. Pe urmă de vinerea după servici până duminica. Iar mai apoi de vinerea și plecam la slujba direct de acolo, lunea dimineața. Și pentru că bunicii soțului avuseseră pe o stradă mai sus de cabană o casă bătrâneasca pe care părinții o vânduseră iar bătrânica care stătuse acolo murise, ne-a încolțit gândul să o răscumpărăm și să avem în sfârșit, căsuța mult visată. Negocierile cu fiii au durat 4 ani. Ne venea să renunțăm, dar ceva ne mâna înainte. Am reușit, cu greu, să o răscumpărăm. Era într-un stadiu avansat de degradare…era o căsuța din barne și lut. Soțul meu a renovat-o mai singur, mai cu ajutoare, mai greu și în mulți ani…vreo 8. Dar am reușit. Din vechea casă au rămas doar bârnele vechi de sute de ani și formă tipic țărănească. Și pentru că anii trecuseră din casa de vacanță s-a transformat în casă permanentă. Și mi-am dorit să mă bucur de viață și am renunțat la slujba. Aveam 24 de ani munciți și 45 de ani. A fost o decizie firească, fiica noastră terminase facultatea, se întreținea singură și domeniul în care lucrasem, publicitate, e un domeniu care te folosește la maxim.

Apoi, după doi ani de la mutarea noastră la țară, mi-am descoperit și latura creativă. Tricotez cu drag, cu bucurie și o plăcere deplină, hăinuțe pentru cănuțe, pentru ceainice, papucei de casă, pernuțe și jucării tricotate. Toate astea le puteți vedea pe pagina mea @Atelierul Papadiei. Nu-mi lipsește nimic. Nu mă iau tare în serios, lucrusoarele împletite de mine sunt calde, colorate și vesele. Nu e o muncă, e o bucurie și o împlinire. Iar dacă și pe alții ii fac fericiți, cu atât mai mare e bucuria mea!

Soțul mai are încă slujba, din fericire e un loc de muncă în care nu e nevoit să fie prezent zilnic de la 9 la 17. Iar acasă, continuă tradiția moștenită de la tatăl sau, apicultura

Cât despre viață la țară, eu zic că e frumoasă, ai toate facilitățile de la oraș – gaz, curent, conducta de apă, internet și antena pentru telefonia mobilă. Plus aer curat, poame din grădina, legume proaspete, oute de la găinile proprii, miere de la albinuțele noastre. Iar orașul e la jumătate de oră cu mașina proprie. Prietenii buni rămân și te vizitează cu drag. Iar cerul e albastru mereu. Da, mi-ar placea să fie drumurile din sat, cele asfaltate- fără gropi, mi-ar placea să-și facă toți sătenii curat pe lângă gospodării, m-aș bucura să fie mai multe familii tinere în sat, dar, cine știe, poate va fi așa cândva…