Cristi și Maria

Suntem Cristi și Maria și locuim din 2014 în satul Ohaba-Sibișel, județul Hunedoara. Suntem amândoi din Craiova și înainte să ne mutăm la țara eram cuprinși de normalitatea orașului. Adică: 5 zile pe săptămână mergeam la serviciu, miercurea ieșeam în oraș cu prietenii motocicliști, luni, joi și vineri seara la antrenamentul de Taekwondo, Cristi fiind antrenorul, și două weekend-uri pe săptămână la munte și concediul era concediu. O lună semăna cu cealaltă, banii pe care îi câștigam ne ajungeau fix de toate lucrurile de zi cu zi.

Toate bune și frumoase până într-o excursie la munte când am început noi să ne gândim cum ar fi să avem casa noastră, undeva aproape de munte pe care să o construim cu materiale naturale, să avem grădină, curte, cățel, etc. Nu ne-am gândit însă chiar să facem un pas în direcția asta, doar visam și vorbeam uneori de toate chestiile astea seara, la masă (atunci ne întâlneam amândoi).

Și tot visam și tot vorbeam fără să mișcăm un deget în vreo direcție. Asta până când firma de calculatoare la care lucra Cristi de 15 ani a anunțat că se închide și toată lumea intră în șomaj. Atunci s-a aprins beculețul! Cum ar fi dacă tot ce visam noi devenea realitate și dacă ne mutam mai aproape de munte. Ne-am pus niște criterii, ne-am hotărât până la urmă să căutăm teren cu sau fără casă în Țara Hațegului și am început să ne punem în mișcare.

Am luat lucrurile pe rând: am vândut apartamentul din centrul Craiovei, Maria și-a dat demisia de la firma la care lucra, ne-am mutat în apartamentul părinților din Uricani și am început să luăm satele din Țara Hațegului la rând să cautăm și să întrebăm cine ce are de vânzare. După foarte mulți kilometri făcuți aici nu prea eram mulțumiți cu satele, chiar dacă erau diferite, frumoase, nu ne atrăgea în mod deosebit niciunul.

Dezamăgiți oarecum, am hotărât să o luăm așa la întâmplare pe un drum ce duce către Parcul Național Retezat și am văzut atunci un indicator pe care nu îl văzusem anterior, înspre satul Ohaba-Sibișel. Atunci am zis din scurt să o luăm și pe acolo pentru ca nu ne aminteam nici unul dintre noi să fi trecut prin acel sat, și chiar nu trecusem.

Când am intrat noi pe vale și am văzut cum se vede Retezatul, gardurile de piatră, moara de apă, vâltoarea pe marginea drumului…am zis că ăsta este, aici trebuie să ne găsim ceva. Și am găsit! Un teren de 2 ha la marginea satului ne aștepta. Noi entuziasmați că l-am găsit, am vorbit cu proprietarii, la primărie, cu toată lumea și totul era perfect, parcă prea perfect să fie adevărat. L-am cumpărat cu aproape toți banii luați pe apartamentul din Craiova.

După ce am cumpărat terenul, ne-am cumpărat o rulotă ca sa avem unde să stăm cât timp ne construiam casa, pentru că terenul era abandonat de 20 de ani și nu a avut nici măcar o baracă construită pe el. Următorul pas a fost să mergem la primărie să solicităm certificatul de urbanism ca să putem construi totul legal, așa cum am fost crescuți.

Din acel moment am aflat că lucrurile nu sunt chiar atât de simple precum păreau și am ajuns să cunoaștem aproape toți directorii de la instituțiile publice din Hunedoara. Am avut peripeții peste peripeții cu terenul, oamenii din sat, construcția casei, jungla de pe teren, etc. Am trecut peste unele dificultăți, altele au rămas în așteptare, am învățat însă foarte multe.

Viața satului ne-a împins să facem o grămadă de lucruri noi. Am legat prietenii, am găsit un job, mergem la munte pe jos, din curte, participăm la organizarea evenimentelor din zonă, grădinărim, construim, planificăm. Pe scurt noi comandăm, noi executăm în cea mai mare parte a timpului.

Am constatat că toate treburile au un alt ritm aici, mai încet, mai firesc și că viața la țară pe care ne-o aminteam noi, din copilărie, nu există. Imaginea satului este mult distorsionată la oraș și nu poți cunoaște cu adevărat cum este la sat, la țară, până nu te muți acolo. Am întâmpinat multe dificultăți, ne bucurăm în fiecare zi că putem vedea muntele din curte, bem apă de izvor, mâncăm din ce cultivăm și îi dăm înainte. Ce-i drept ne-ar fi ajutat mult la început să avem o imagine corectă asupra satului românesc, dar până la urmă ne-am descurcat, chiar dacă a trebuit să dăm cu capul de pragul de sus ca să îl vedem pe cel de jos.