Răzvan Supuran

Răzvan Supuran

Salut! Sunt Răzvan. Am 42 de ani. Am studiat filosofia, am fost jurnalist la o televiziune națională și practic un meșteșug care dispare. De patru ani trăiesc la țară. Sunt onorat să vă arăt o zi din viața mea trecută și vă spun câte ceva din cea prezentă:

Ajunsesem în atelier. Era 6 dimineața. Mă trezisem la 5 și, pâș, pâș, prin mica garsonieră din București, mă pregătisem pentru noua zi de lucru. Era sâmbătă. Am pus de-o cafea și mi-am făcut planul de lucru. Zis și făcut, m-am apucat de treabă. Pe la 9 au venit prieteni din Muzeul Țăranului, unde era găzduit atelierul. Am stabilit ce scriem pentru următorul număr al revistei Mețeriașii, pe care o publicam împreunăm cu scriitori, artiști, cercetători. Au plecat și am terminat de făcut hârtiile. Le-am pus la presat chiar în timp ce intrau următorii clienți. Alte cafele cu povești, preț de un ceas. Comandă preluată – invitații la un eveniment și materiale publicitare, inclusiv caiete manufacturate.  

La 11 au ajuns cei de la ambasadă, împreună cu reprezentanți ai unei edituri. Povestea s-a lungit mai mult decât era programat. Urma să sosească un scriitor străin, căruia voiau să îi dăruiască o carte unicat. Am bătut palma și au plecat. Terminasem de făcut hârtiile, dar nu apucasem să le finisez. Am mai lucrat o oră la ele. Eram rupt de foame. Am luat în fugă un colț de pită, pe care l-am molfăit în timp ce așezam placa în tiparnița cea mică, fixată bine de o masă zdravănă. Am întins cerneala pe platan și am început să tipăresc ritmic, presând cu o mână, cu cealaltă așezând hârtiile. 

Puțin după ora patru au ajuns vreo 30 de elevi de liceu, însoțiți de doi profesori și câțiva părințI, pentru un workshop de hartie manuală. Le-am povestit istoria hârtiei și i-am învățat cum se face cea mai simplă hârtie manuală, cea reciclată. În ultima parte a cursului, fiecare a făcut câte o coală. Timp în care am răspuns întrebărilor părinților și profesorilor. Au plecat înainte de șase. Curierul ajunsese la 17, să preia comanda făcută în ziua anterioară. Am spălat locul de lucru cu furtunul. Am apucat să mai iau o bucată de pâine. 

Așa m-a găsit grupa de adulți care, pe la șase, au venit să vadă meșteșugul. Eram obosit. I-am pus la lucru, ghidându-i din când în când. A durat cam o oră să facă un set de hârtii de 50×70 cm, timp în care am apucat să ronțăi niște biscuiți. Apoi le-am explicat detaliile de lucru. Au plecat înainte de opt. Am apucat să pregătesc cele necesare, când a venit modelul cu care urma să fac un obiect de design. I-am făcut un ceai și i-am arătat ce urma să lucrăm. Făceam o instalație din hârtie manuală cu mătase și petale de trandafir – mulaje ale corpului uman, aranjate pe un țesător de 2×2 m, cu iluminare discretă. Lucram cu coli mari, umezite pentru a fi mulate pe corp, uscându-le apoi cu usătoare de păr – câte unul în fiecare mână. În acea zi, mulam spatele, de pe umeri până peste fese. A ieșit un obiect fain, dar se făcuse deja zece jumate. Ea s-a grăbit să plece, să prindă un ultim metrou. În timpul lucrului au ajuns și profesorii de djembe cu învățăceii, pe ale căror cursuri le găzduiam, până și-ar fi găsit un loc potrivit. Vreme de o oră, am lucrat în sunetul ritmului lor. 

După ce au plecat cu toții, m-am așezat lihnit pe un scaun. Mai aveam de îndreptat și tăiat hârtiile făcute dimineață și de schițat cele două comezi pe care le negociasem. Am făcut-o pe caietul de lucru, unde am notat și poezia acelei zile. Scriam aproape zilnic. Era ca un strigăt pe care îl repetam în van și pe care singur nu îl auzeam. Apoi am pus sculele la loc, am pregătit materialele de lucru pentru a doua zi și am făcut curat. Iar. Ultimul lucru care am putut să îl fac în acea zi – să așez mulajul în uscător, în așa fel încât să nu se deformeze. Era ora 1 noaptea când am chemat taxi. 

Păstrând proporțiile, așa arăta fiecare zi a vieții mele, de mai bine de 10 ani, de când făceam meșteșugul cărții – hârtie manuală, tipar și legătorie de carte. Când am ajuns acasă, cei doi prunci dormeau în lumina blîndă a unei lumânări aprinse în holul garsonierei. Acolo stăteam noaptea de vorbă cu Ea. Aflam ce au mai făcut copiii și înfulecam tot ce prindeam. Ajunsesem la peste 100 de kile, deși în timpul zilei mâncam mai nimic. În acea zi, negociasem contracte de mai multe mii de euro și încasasem suficient cash. În următoarea zi, duminică, urma să lucrez mai liniștit. Era programată o singură vizită, a unui grup de arhitecți cu studenții lor. 

Eram conștienți că felul acesta de viață nu mai poate să dureze. În ultimii doi ani, pe timp de vară închiriasem o casă lângă București, unde locuiau ei, Carmen și pruncii, să se învețe cu viața la țară. În acele perioade, în timpul săptămânii eu stăteam în atelier. Duminica, dar nu de fiecare dată, puteam să merg la ei. Știam că ne vom muta din oraș. Încă nu știam nici unde, nici cum, nici ce vom face sau nu vom mai face la țară. E un fel de a spune, la țară. Ne doream să trăim un sens simplu al vieții. Pe care să îl dăruim și copiilor. Aproape de natură. 

Au trecut 10 ani de atunci. Astăzi, o zi din viața mea arată cu totul altfel. Pe cafea o bem împreună, dimineața, pe pajiștea de lângă casă, având în față râul de munte și pădurea din care la primele ore se înalță în văzduh familia de ulii care își are aici cuibul. Pruncii se trezesc și ies în tihna naturii. Ne plimbăm prin pădure și pe dealuri, culegând fructe și flori. Apa pe care o bem e de la un izvor natural. Aerul pe care îl respirăm coboară de la Vârful Găina. Zâmbetul pe care îl zâmbim e luminat de lumina soarelui, spălat de apa naturii și mângâiat de vânturile văii. Pământul pe care îl atingem e necălcat de alții. Hrana e din grădina noastră. Prietenii vin săptămânal la noi. Clienții ajung mult mai rar. Sunt multe zile în care nu câștigăm nimic material. Gospodăria e una veche, la care mai avem multe de făcut. Dar suntem împreună. Copiii adorm și în brațele tatălui lor. Copiii își văd ambii părinți, împreună. Ne-am întremat, împreună. Băiatul cel mare visează să se facă fierar. Cel mic, magician. 

Nu cred că e nevoie de (alte) argumente și motive pentru a te muta din oraș, la țară. E suficient să îți dorești. Recunoaște: ai toate motivele să faci asta. Uită-te în jurul tău. Oprește-ți pentru o clipă lumea și înteabă-te dacă îți place ce vezi înafară. Dar înauntru? Nu e ușor. Dincolo de greutățile materiale și timpii folosiți pentru a muta o familie cu casă, masă și lucru, se schimbă ceva, pentru care suntem foarte puțin pregătiți: obișnuințele. Înainte de a te muta la țară, întreabă-te pe care dintre obișnuințele tale ești dispus să le schimbi și asumă-ți faptul simplu că habar nu vei avea cum va fi viața aproape de natură. Încearcă să îți faci un plan de lucru bine ordonat. Astfel, îți vei recrea viața. Iar viața se va recrea pentru tine, cu tot ceea ce vei avea în jurul tău. Inclusiv relațiile. Unele se vor rupe. Altele se vor întări. 

Am luat decizia de a ne muta la țară în cel mai firesc fel. Am acumulat informații și am început să ne căutăm locul. Când momentul potrivit a apărut, ne-am mutat fără nicio ezitare. Schimbarea aceasta este la-ndemâna oricui. Dacă ești cinstit cu tine, în alegerea asta nu este nimic ce să nu poți face. Natura îți oferă soluții pentru toate, inclusiv pentru construcția locuinței. Doar obișnuințele de a le folosi ne lipsesc. Pământurile sunt, încă, ieftine. 

Dar, înainte de a te muta, încearcă să trăiești temporar în natură, să vezi cu adevărat ce înseamnă asta. Pregătește-te pentru mica întâlnire cu necunoscutul. Nu te lăsa păcălit de el. Ca și necunoscutul, lumea se schimbă de la o zi la alta. Doar natura e aproape. Este singurul reper exterior pe care îl avem la-ndemână, constant același. Încă. Pentru că, dacă nu facem ceva potrivit, cu toții, curînd nu va mai fi, după cum spun oamenii de știință și specialiștii mediului. Cât despre reperele interioare, ele sunt ale fiecăruia. Dar științele ne arată și că totul e energie. Că și noi, oamenii, suntem energii care relaționează armonic cu tot ceea ce ne înconjoară. Noi ne-am mutat aproape de natură pentru a trăi cinstit, pentru a dormi liniștiți, pentru a visa frumos, pentru a redescoperi zâmbetul din inimă și îmbrățișarea prietenească, pentru a fi în energii mai potrivite. Ne mulțumim în fiecare zi pentru alegerea asta. Oricât de greu ar fi. Și, de fiecare dată, le mulțumim din inimă tuturor celor care ne-au susținut să facem această schimbare. În primul rând însă, le mulțumim copiilor noștri. Împreună, continuăm să trăim într-un fel mai potrivit vieții proprii, nu vieții altora. 

Nu există o rețetă potrivită tuturor pentru mutarea de la țară la oraș. Căci dacă ar exista vreuna, ar fi șablon. Ori, unii se mută de la oraș lângă natură tocmai pentru a scăpa de șabloane. Alții, însă, taman pentru a le regăsi. Comun ambelor tipuri de mutați la țară le este un lucru cert: cu toții ne dorim ceea ce orașul nu a putut niciodată să ne ofere. Un lucru despre care fiecare am aflat în fel și chip. În ultimele două decenii, majoritatea știm de această variantă de viață de pe internet. De la folosirea publică a sa, conștientizarea (ca și manipularea) și ușurința (dar și ușurătatea), ambele instrumentate de existența rețelei, au un impact social major. Statistic, așa cum remarca presa de la noi, anual, 100.000 de orășeni se mută la țară. Un contra efect istoric al obligativității susținute de comunism de strămutare a țăranilor la oraș. Lucru de altfel extrem de vizibil, în fiecare oraș. 

Trăim aproape de natură, cu rele, cu bune. Aici continuăm meșteșugul cărții, o meserie uitată în majoritatea locurilor de pe planetă. La fel cum uitată este și natura. Și buna ei folosință. Reparăm gospodăria și o facem în primul rând cu materiale naturale: pământ, lemn, lână, paie, var, nisip. Vara aceasta vom deschide și prima tabără de creație. Dacă veniți, să ajungeți în prietenie și cu atenția dedicată relaționării, nu spectacolului lumii din care noi am evadat. Aici nu mai există timp. E doar vreme potrivită. 

Eu, personal, am plecat din oraș pentru a face mai bine ceea ce fac deja. În oraș îmi lipsea un lucru simplu: a face lucrul necesar la vremea potrivită. Dar și pentru o căutare interioară – atât filosofic și științific, cât și spiritual. Știm multe despre ce e în jurul nostru și am determinat câte un rol pentru aproape fiecare particulă percepută a universului, dar nici măcar nu ne-am formulat această extrem de simplă și necesară interogație: care este rolul omului în natură? Am numit lucrurile numai prin reflexia percepției. E oare corect așa? Nu știm și nici nu putem afla, dacă nu încercăm și altfel. Și mai cred că, indiferent de felul de viață pe care această generație îl determină pentru următoarea eră planetară, nu vom afla vreodată răspunsul final la această întrebarea a întrebărilor. Dar căutarea răspunsului este marea aventură umană. Să o urmăm împreună. Așa că, stop joc distrugerii naturii. Altfel, nu vom mai avea unde să căutăm. Stop joc, lume! 

Mai multe puteți vedea pe https://web.facebook.com/hartieMTR/.

Gând bun! 

Răzvan Supuran

Iulie, 2019 – Ribicioara.