Andra și Adrian

Andra și Adrian

Am căutat în lungul și latul țării, mergând cu mașina, motocicleta, bicicletele și mult pe jos, să ne cazăm țăranește, să mâncăm țărănește, de fapt să trăim țărănește, în toate vacanțele noastre. Nu totdeauna oamenii cu care vorbeam la telefon întelegeau cu adevărat ce ne dorim, dar am avut șansa să primim exact ce am cerut în Ceahlau, Vrancea, Bucovina, Oltenia, Sibiu și Arges unde păream cumva ciudați pentru că ne uitam pe furiș să vedem daca ouăle sunt aduse din cuibar sau dacă brânza este scoasă din putină și are mirosul negăsit la oras sau dacă ceream de fiecare dată să fie incalzirea la sobă cu lemne. Vacanțele acestea s-au petrecut în vreo 5 ani, până când în anul 2016, ne-am dat seama că ne dorim să tot plecăm in vacanțe pentru trăit țărănește. De fapt, nu ne doream vacanțele ci trăitul de-adevăratelea. Atunci ne-am așezat pe o hartă de hârtie a tării și am început să ne spunem unul altuia ce visam. Eu visam să nu mai caut suspicioasă la comercianții din Bucuresti produse cât mai naturale ci să mi le produc în ogradă, Adrian visa să muncească livada și grădina din care să avem pe gustul nostru ce mânca, eu visam să am un câine border collie, cu care să experimentez lucruri noi, el visa să aibă un câine ciobanesc belgian, de care se simțea atras. Eu mai visam să gătesc afară, convinsă fiind că bucatele gătite “la aer” sunt mai bune la gust, el mai visa să aibă un atelier în care să facă mobilierul unicat, acela doar al nostru.

Dac-ați sti câte visam…Am ales să căutăm unde ne-am simțit cel mai aproape de fi ograda noastră și am călătorit timp de 2 ani, mii de kilometri, vizitând case și terenuri, până în septembrie 2018. Am ajuns la capătul unui drum, pe un teren aflat pe un deal, in pădure, învecinat doar pe o latură cu un teren pe care nu se afla o casă, ci doar niște oi, la păscut. De fapt acestea sunt vecinele noastre, pe care le lăsăm, adesea, să intre la noi si socializarea chiar exista, la sat.

Dealul se află in satul Cerbureni, comuna Valea Iașului, la distanță de 8 km de Curtea de Argeș, unde se odihnesc regii. Ne place mereu să spunem asta, fiindcă noi trăim țărănește dar înnobilați. Când am ajuns pe teren, doar ne-am uitat unul la altul și era deja în plan unde ne punem căsuța, unde ne creștem câinii, unde poate fi gradina și mai ales cum refacem pădurea de pe teren, neîngrijită și abandonată. Toata curtea era tristă, cu o casă de piatră ce stătea să se dărâme și o anexă pentru lemne ce fusese folosită ca magazie pentru “de toate”, cu gardul aplecat aproape peste tot. Când am flat că vin caprioarele din pădure în vizită pe teren, ne-am bucurat că au pe unde intra nestingherite. Nu am putut face nimic in primul an, pentru că venea frigul și nu aveam unde locui.

Dupa ce primele visuri păreau că se vor implini, fiindcă aveam pe ce să le realizam, am început să nu mai avem răbdare să treacă iarna. De Crăciun am cumpărat, ca orice orașean, un brăduț. Am ales să fie în ghiveci și l-am dus după sărbători,“pe deal, acasă” deși localnicii ne-au spus că nu e zonă pentru conifere. Ei bine, Teo, brăduțul, e fericit, a crescut și doar tânjește după alți brăduți. Așa credem noi și din acest motiv, am invitat pe minunatul grup “mutat la țară, viața fără ceas” pe oricine nu are încă locul pentru a-și planta brăduțul, să vină lângă Teo.

Adrian a montat o fosă și a tras în casă apă și curent. Avem wc si duș, care ocupă cam 3 mp, camera fiind de 14 mp. Împreună am refăcut pereții, am căptușit cu vată minerală (eu nu știam ce e!), am pus lambriu peste tot, pe care eu l-am dat cu ulei. El a montat și făcut cu mâna lui mobilierul, a pus o chiuvetă în cameră. Mi-a pus și rafturi pentru carți si vesela de bucătărie și o oglindă, în care să-mi văd “chipul fericit”, așa zice. Eu am vopsit toată casa pe exterior. După ce localnicii au văzut-o, mai că au început să-și dorească să le fac și lor brâu argeșean, așa cum se află pe căbănuță și pe poartă. Gardul din fața casei e făcut tot de Adrian, care a pregătit bulumaci (așa am invățat și eu ce sunt), a tăiat toate scândurile și eu am ținut polobocul la montat (garantat, știu foarte bine să aliniez cu el acum).

Când am adus soba în cameră, eram deja greu de urnit de acolo și credeam că ne este imposibil să mai plecăm vreodată, deși nu erau condiții să locuim iarna. Ne trezeam fotografiind apusul sau răsăritul, pe Teo, pe care-l vedem din căbănuță, pe geam, căpița pe care am făcut-o pentru caprioare, să fim siguri ca au ce mânca peste iarnă, veverițele pe care le-am botezat Eva și mierlele cu care am locuit toata vara, botezate Sofia. Nu am mâncat nicio alună dar nu suntem supărati pe veverițe. Cu mierlele ne-am întrecut în mâncat dude și recunoaștem că ne-au învins. Dar am și muncit mult. Adrian a curățat toți pomii fructiferi și suntem nerăbdători să vină primăvarara, când darurile primite în schimb de la ei, vor fi cu emoții de flori și fructe. A tăiat buruieni cu motocoasa zile întregi și am ars multe urzici și uscături nefolositoare. Din curățarea copacilor și gardul darâmat, Adrian a făcut lemne de foc, pe care în mare parte le-am cărat eu cu roaba. Am invațat și asta, dar chiar mi s-a părut greu la început. Ne-am încălzit cu ele, am mâncat din ce am gătit pe sobă și în micul cuptor, dar mai ales am adulmecat mirosul din cameră, acela visat. Știm cu certitudine că cei mai buni cartofi copți, mere și gutui coapte, mămăligă sau ciorbă de ștevie (din curtea noastră) se fac pe deal, la Cerbureni. Să nu mai spun de pâinea prajită pe sobă la micul dejun sau de cafeaua făcută la foc mic, doar cu jar. Nu știam să culeg nuci și nici să le curăț. Coapte in soba noastră, sunt altfel decât toate de până acum.

Am mai privit stelele care sunt lângă noi, peste noi, cu noi, în nopțile senine. Am fost pe dealuri unde am cules mure și prune sălbatice, am făcut foc seara în curte și tăceam pentru ca ea, pădurea noastră, avea ceva mai important de spus.

Am adus la țară povestea mea și a copilului din mine, povestea lui Adrian și a băiatului puternic ce-și dorea să devină, și din trecut am mai dus o ladă veche de peste 90 ani. E a bunicii care m-a crescut, pe numele ei, Bunicabună. In ea ținem lemnele pentru sobă și poate ca acesta e motivul pentru care aici, la noi, acasă, pe deal, la Cerbureni, bucatele sunt nemaîntâlnite.

Acum, ne dorim ca cei care ne vor citi povestea, să fie curioși măcar să-l vadă pe Teo, poate să guste mămăliga făcută de mine pe sobă sau să învețe și ei cum se face o căbănuță de basm de către noi, Andra și Adrian, mutați din cartierul Dristor din București, ocupându-ne pâna nu demult, eu de consultanță financiară și el inginerie mecanică pe vapoare.

Aștia suntem noi, trăind țărănește, în vis până de curând, și de-adevăratelea de acum înainte.

https://www.facebook.com/poftadeslabit/